• biserici
  • Ministranti
  • 2
  • 3
  • 1

Articole Speciale

 Departamentul de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi a fost înfiinţat de PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, prin decretul episcopal nr. 1318 din 16 iulie 1999, cu scopul de a studia ştiinţific şi sistematic trecutul Bisericii locale şi al credincioşilor catolici din ţinutul de la Răsărit de Carpaţi. Primul director al Departamentului a fost pr. dr. Anton Despinescu, iar din 2006, a fost numit pr. dr. Ştefan Lupu, care se bucură de colaborarea dl. dr. Dănuţ Doboş.

Studierea istoriei Bisericii locale a fost iniţiată de câţiva preoţi pasionaţi de trecutul catolicismului moldovean, dintre care îi amintim pe pr. dr. Ioan Ferenţ, Mons. Carol Auner, pr. dr. Iosif Petru Pal, OFMConv şi pr. Ioan Mărtinaş. Din păcate, condiţiile socio-politice din perioada regimului comunist nu au permis continuarea şi amplificarea studiilor iniţiate de aceşti pionieri ai istoriografiei bisericeşti. Totuşi, cercetările, deşi nu au putut fi publicate, au fost continuate de pr. Iosif Gabor, OFMConv, pr. Iosif Simon, OFMConv., pr. Petru Tocănel, OFMConv, prof. Ioan Mărtinaş, pr. dr. Anton Despinescu şi pr. dr. Emil Dumea.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. Înainte de încreştinare – 1227

Creştinii perioadei antice din stânga Dunării şi urmaşii lor au fost antrenaţi şi înglobaţi în masa poporului slav, ce a urmat migraţiei gepizilor şi avarilor. Acest fapt a avut pe plan religios drept consecinţă, mai întâi, adoptarea unor superstiţii şi obiceiuri păgâne, iar apoi, după încreştinarea bulgarilor, încreştinare începută în secolul al IX-lea, transformarea creştinismului latin al localnicilor într-unul de limbă şi cultură slavă, ce-şi va lăsa definitiv amprenta în mijlocul poporului de dincolo de Dunăre. ”Creştinismul în forma ritului latin, şi deci sub jurisdicţia Papei de la Roma, a dăinuit pe pământul românesc, fără întrerupere, de când s-a ivit în Dacia Traiană şi până la întinderea stăpânirii bulgare peste Români în veacul al IX-lea. Sub dominaţia bulgară, poporul român a fost îndepărtat cu forţa de Roma şi înstrăinat cu totul de ritul latin ce-i era cel mai firesc[1]”.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. Prezentare generală

Înfiinţarea acestei episcopii este strâns legată de evenimentele petrecute în Europa orientală, în secolul al XIV-lea. În 1354, turcii intră în Europa, cucerind oraşul Gallipoli, poarta Orientului. În 1360, cade Adrianopolul. Pericolul otoman a făcut ca nu numai statele catolice să-şi strângă forţele la chemarea papilor, dar, mai mult, chiar şi ţările de dincolo de Dunăre să se îndrepte spre Apus după ajutoare militare. În 1369, o veste zgudui şi scandaliză bisericile ortodoxe din Răsărit: împăratul Bizanţului, Ioan al V-lea Paleologul, aflându-se la Roma, abjură schisma şi primeşte unirea cu Biserica Catolică, recunoscând purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, ca şi primatul Papei, în faţa a trei cardinali, şi aceasta, deoarece avea neapărată nevoie de sprijinul occidentalilor împotriva turcilor. În Bulgaria, centrul unionist este condus de doamna Ana, soţia lui Straşimir. În Moldova, acest curent este reprezentat de Margareta, numită şi Muşata (pentru frumuseţea ei), iar în Muntenia - de doamna Clara.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. Prezentare generală

Baia (vine de la slavonul bania, cu sens de mină de metale ce se scot prin spălare) – Civitas Moldaviensis – este un oraş înfiinţat în jurul anului 1200 de către saşii (care i-au dat denumirea de Moldova, după râul cu acelaşi nume) veniţi în Moldova în perioadele 1114-1162 şi 1211-1225, în timpul colonizărilor ocrotite de cavalerii teutoni. Acesta este cel mai important şi mai vechi oraş existent în timpul descălecatului şi a reprezentat prima capitală a Moldovei. A fost şi un important centru comercial şi punct vamal. Saşii de aici şi-au păstrat autonomia până în secolul al XVII-lea. În prima jumătate a secolului al XV-lea, oraşul număra aproximativ 6.000 locuitori şi avem informaţii despre cinci studenţi care studiau la Universitatea Jagellonilor din Cracovia. Coloniştii şi-au construit aici o biserică cu hramul „Sfânta Treime”, ce număra doar 6 paşi[1] şi care exista deja când Margareta Muşata a ridicat mănăstirea pentru franciscani, în 1377[2]. Aici îşi avea reşedinţa provincialul Vicariatului Ruteniei din acest ordin.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. VIAŢA CATOLICĂ PÂNĂ LA ÎNFIINŢAREA EPISCOPIEI DE BACĂU

1.1 Un provizorat „impus”

În secolul al XVI-lea, ca, de altfel, şi în următoarele secole, Moldova este vasală turcilor, iar domnii sunt schimbaţi foarte des de către Poarta otomană. Moldovenii nu au drepturi scrise şi se conduc după legea strămoşească. Regimul este feudal, boierii sunt mari posesori de pământuri şi de multe  ori contribuie la urcarea pe tron a unui domn sau la căderea lui. Alături de ei stă ierarhia bisericească, care citeşte Slujba din cărţile slavone şi are grijă de întinsele pământuri lucrate de ţărani. Pe lângă unele mănăstiri, există şi „şcoli de chilie” pentru pregătirea clerului. În această Moldovă, catolicii trăiesc aceeaşi viaţă împreună cu ceilalţi ţărani, iar preoţii au grijă  mereu să le amintească că sunt catolici şi, deci, se deosebesc de ortodocşi. Relaţiile dintre credincioşi vor fi aproape întotdeauna paşnice.

Autentificare

Vizitatori

829917
Astăzi
Ieri
Această săptămână
Ultima săptămână
Luna aceasta
Ultima lună
Toate zilele
202
2287
6234
818432
2489
58274
829917

IP: 54.83.231.82
Server Time: 2014-08-02 07:29:26

Vizitatori online

Avem 13 vizitatori și niciun membru online

Decanatul de Bacău

Bacău - Înălţarea Sfintei Cruci (prezentare)

Adresa: Calea Republicii, 45,
600303-Bacău
Tel.: 0234/584912
E-mail: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.
www.sfantacrucebacau.ro

Preoţi: Paroh: Comoraşu Iosif
Vicari: Adam Marius, jr., Adam Lucian
Statistică: Familii: 1165; credincioşi: 3155

 

 

Istoric:

Parohia noastră este o comunitate tânără care cuprinde, în cea mai mare parte, credincioşi originari din satele foarte religioase din jurul Bacăului. Ea s-a format prin desprindere de la Parohia „Sf. Nicolae” din Bacău, odată cu semnarea decretului de înfiinţare emis de PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi.

Biserica „Sf. Cruce” se găseşte în partea de Sud a Bacăului în cartierul URA. Autorizaţia de construcţie a bisericii a fost acordată la data de 6 septembrie 1990, iar lucrările la construcţia bisericii au fost începute de primul paroh al acestei comunităţi, Pr. Gheorghe Farcaş, fiind preluate în anul 1996 de actualul paroh, Pr. Eugen Budău. Biserica are următoarele dimensiuni: lungime interior – 54 m; lăţime – 24 m; înălţimea turnului – 45 m.

Prin stilul ei, biserica este foarte atractivă şi invită la rugăciune prin crucea de nouă metri care domină prezbiteriul. Orga clasică din biserică, adusă din Olanda, este una dintre cele mai mari orgi din Moldova. Are dimensiunea de 15 m lungime, posedă 24 de registre, două manuale şi peste 1000 de fluiere. Este o orgă pneumatică cu ancii, recomandată pentru concerte.

Hramul bisericii este „Înălţarea Sfintei Cruci”, sărbătoare celebrată în fiecare an la data de 14 septembrie.

Beneficiarii acestui nou edificiu sunt 1440 de familii, însumând 5292 de credincioşi. 

 

Monografia Parohiei "Sfânta Cruce", Bacău (Autori: Sem. Alin Herciu şi Ciprian Matei):

Introducere

Parohia „Sfânta Cruce” Bacău s-a înfiinţat la scurt timp după căderea comunismului dintr-o necesitate, deoarece numărul credincioşilor fiind foarte mare în Bacău, biserica „Sfântul Nicolae” din centrul oraşului a devenit neîncăpătoare. Părintele decan de atunci, Erdeş Ştefan, a luat iniţiativa de a transfera credincioşi din partea de sud a oraşului să participe la sfânta liturghie în mica Biserică „Sfântul Francisc” din cartierul Izvoare unde a fost numit ca paroh Pr Gheorghe Farcaş, de către P.S. Petru Gherghel, episcop de Iaşi.

La scurt timp au demarat lucrările de proiectare a unei noi biserici în partea de Sud a Bacăului în cartierul U.R.A., proiectant fiind inginer Maica Milia. Autorizaţia de construcţie a bisericii a fost acordată la data de 6 septembrie 1990, iar lucrările la construcţia bisericii au fost începute de primul paroh al acestei comunităţi, Pr. Gheorghe Farcaş, fiind preluate în anul 1996 de următorul paroh, Pr. Eugen Budău, continuate în prezent de către actualul paroh părintele Iosif Comoraşu.

Parohia Sfânta Cruce este o comunitate tânără care cuprinde, în cea mai mare parte, credincioşi originari din satele foarte religioase din jurul Bacăului. Biserica are următoarele dimensiuni: lungime interior – 54 m; lăţime – 24 m; înălţimea turnului – 45 m. Biserica are patru clopote turnate în patru note muzicale (fa, sol, la, si) în greutate de aproape 2.000 kg; cel mai mare are 700 kg. Beneficiarii acestui nou edificiu sunt 1440 de familii, însumând 5292 de credincioşi. Hramul bisericii este „Înălţarea Sfintei Cruci”, sărbătoare celebrată în fiecare an la data de 14 septembrie.

Lucrarea e împărţită în trei capitole. În primul capitol tratăm despre premisele care au dus la nevoia construirii unei noi biserici în partea de Sud a oraşului Bacău. În capitolul al doilea prezentăm dificultăţile întâlnite în construirea bisericii; iar în ultimul capitol prezentăm atât viaţa religioasă a parohiei „Sfânta Cruce” cât şi personalităţile marcante ale acestei parohii.

Ca material pentru această lucrare am avut mărturiile părintelui Eugen Budău (fost paroh) şi a domnului Mihai Brandiu, care a asistat şi a participat activ la construirea bisericii de la început până în prezent. Ca material auxiliar am folosit cartea Catolicii din Bacău coordonată de domnul Dănuţ Doboş.

 

Nevoia unei noi biserici

 

1. Premisele formării comunităţii

Parohia Sfânta Cruce Bacău s-a născut mai mult dintr-o necesitate. Premisele înfiinţării parohiei sunt ambigue, nevoia înfiinţării ei apărând după instaurarea regimului comunist condus de Gherghe Gheorghiu Dej. Regimul comunist a luat mai multe măsuri severe în România printre care între 1948 şi 1958 persecutarea ţăranilor, a intelectualilor, dar mai ales a clericilor români după modelul conducerii comuniste a URSS.

Ca un semn al obedienţei faţă de URSS în 1953 se încearcă o colectivizare fără prea mari succese, fiind apoi reluată în 1956 şi dusă la îndeplinire în 1962. Condiţia ţăranilor după colectivizare era grea, mulţi dintre ei confruntându-se cu o sărăcie cruntă. Colectivizarea a fost implementată inclusiv satelor din sudul Bacăului: Nicolae Bălcescu, Faraoani, Valea Mare, Gioseni s.a. În schimb situaţia la oraşul Bacău era alta. Ca urmare a colectivizării a creşterii economiei a avut loc o evoluţie industrială, construindu-se multe fabrici, creându-se multe locuri de muncă. Viaţa la oraş era considerabil mai bună faţă de cea de la sate.

În data de 17 aprilie 1953, Consiliul de Miniştri a Republici Populare Române a decis înfiinţarea „Atelierului Central de Aviaţie” în comuna Vasile Roaită, aflată la acea vreme la sud de Bacău. Societatea a avut denumirea de U.R.A., apoi de I.R.A.V., iar din 1991 de „Aerostar S.A.”. Comuna Vasile Roaită este astăzi un cartier al Bacăului denumit U.R.A. La puţin timp s-a deschis şi fabrica Letea S.A. în Cartierul Letea la S-E de Bacău.

Aceste fabrici şi multe altele mai mici din Bacău, i-au tentat pe oamenii din satele jurul oraşului să se stabilească în oraş, unde ar avea un trai mai bun. În acest sens chiar lângă „Atelierul Central de Aviaţie” s-a deschis Şcoala de Arte şi Meserii „Henri Coandă”. La această şcoală se pregăteau atât tineri din Bacău, dar mai ales tinerii din satele dimprejurul oraşului Bacău. Aceşti tineri după ce terminau şcoala erau angajaţi la „Atelierul Central de Aviaţie”, iar cei ce se căsătoreau primeau un apartament în blocurile nou construite în jurul uzinei de aviaţie. Astfel a avut loc un exod al populaţiei rurale. U.R.A. (Uzina română de aviaţie) avea în anul 1970 aproximativ 15 000 de angajaţi. La fel numărul angajaţilor din celelalte fabrici din Bacău era în continuă creştere.

 

2. Nevoia unei noi biserici

Deşi Statul Socialist Român era în continuă dezvoltare, s-a ivit o problemă în ceea ce priveşte dezvoltarea religioasă. Majoritatea angajaţilor din aceste fabrici proveneau din satele catolice, şi cu toate interdicţiile regimului comunist, mulţi îşi trăiau încă credinţa cu fervoare. Problema era că în oraşul Bacău era doar o singură parohie cu o biserică mică, anume „Sfântul Nicolae” din centrul oraşului. Această parohie avea şi o filială, biserica „Sfântul Francis de Assisi” din satul Izvoare, la S-E de Bacău, acum cartierul Izvoare. Amândouă Bisericile nu puteau face faţă numărului de credincioşi care le frecventau.

Biserica „Sfântul Nicolae” are 28 de metri lungime şi 13 metri lăţime, iar cu greu adăposteşte 400 de oameni. Cea din izvoare este şi mai mică, şi cu toate că i-a fost ataşată o construcţie metalică (o anexă) aproape la fel de mare ca biserica iniţială, tot nu a putut adăposti toţi creştinii care veneau aici la sfânta liturghie. Arhivele parohiei „Sfântul Nicolae” indică la aceea vreme un număr de 7585 de credincioşi înscrişi (posibil să fi fost mai mulţi), din care majoritatea frecventau Biserica. Aceasta cu greu adăpostea 400 de credincioşi, iar în duminici şi sărbători se celebrau şi câte opt Sfinte Liturghii.

Cutremurul din 1977 a provocat daune foarte mari bisericii „Sfântul Nicolae”. Turnul Bisericii s-a separat de nava principală, dar biserica a rămas în picioare, datorită zidurilor foarte groase şi rezistente, care în unele locuri ating şi un metru grosime. Părintele Andrei, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae” a înaintat, în data de 1 august 1977, un memoriu Departamentului cultelor din Bucureşti, prin care solicita aprobarea pentru construirea casei parohiale şi lărgirea Bisericii cu câte 10 metri în ambele părţi. Motivul era că însăşi credincioşii făceau presiuni, deoarece lăcaşul de cult devenise neîncăpător, şi se afla în stare gravă după cutremur.

 

Consiliul Popular Judeţean Bacău a răspuns negativ la aceste demersuri pe motiv că amplasamentul este în zonă centrală, în cadrul căreia nu se prevede o astfel de dezvoltare. Totuşi parohia a primit aprobarea pentru a repera biserica, fără însă a-i modifica dimensiunile iniţiale.

Părintele Alexandru Sucecu a făcut recurs, iar într-o notă de protest din 6 octombrie 1978 menţiona că li se încalcă libertatea de conştiinţă a credincioşilor, deoarece nu puteau participa la serviciile religioase în condiţii civilizate. Tot în aceeaşi notă menţionează că în 1960 Parohia Bacău a cedat 470 de metri pătraţi de teren administraţiei publice.

Noul paroh, Ştefan Erdeş, a reluat demersurile în 1979 pentru extinderea Bisericii, propunând două variante: extinderea Bisericii actuale; sau o construcţie subterană asemenea celei de la Lourdes, respectând la exterior vechea Biserică. Faţă de cei 120 de metri pătraţi actuali, construcţia subterană, cu 1200 de metri pătraţi ar constitui o soluţie salvatoare pentru numărul tot mai mare al credincioşilor. Consiliul Popular Judeţean Bacău a răspuns cerinţelor parohiei, în data de 21 ianuarie 1980, tot negativ, invocând aceleaşi motiv, neputând fi luată în calcul nici una dintre variante.

Numărul credincioşilor era în continuă creştere, iar recensământul parohiei din Bacău indică următoarele:

anul

familii

credincioşi

1979

2500

10 500

1982

2900

10 240

1983

3925

13 840

1993

6809

25 863

Toţi aceşti credincioşi frecventau Biserica „Sfântul Nicolae” şi „Sfântul Francisc de Assisi” din Bacău. Astfel s-a făcut din ce în ce mai simţită nevoia unei noi Biserici, lucru imposibil datorită regimului comunist.

 

 

Construirea noii biserici

 

1. Primele obstacole

 

La data de 1 august 1989; Biserica „Sfântul Francisc de Assisi” din Izvoare, filială a Bisericii „Sfântul Nicolae” a fost ridicată la rangul de parohie, paroh fiind numit părintele Gheorghe Farcaş, originar din Valea Mare.

 

La începutul anului 1990, după căderea regimului comunist, părintele Farcaş a obţinut trei loturi de pământ în cartierul U.R.A. de la Consiliul local Bacău, cu scopul de a construi o Biserică. Nu s-a putut apuca imediat de construcţie, deoarece nu avea încă autorizaţie construcţie. La scurt timp s-a dat o lege a retrocedării terenurilor, iar foştii proprietari vroiau înapoi loturile pe care urma să se construiască Biserica. Cazul urma să se judece în instanţă chiar la sfârşitul verii al aceluiaşi an. Părintele Farcaş i-a îndemnat pe toţi credincioşii de la parohia din Izvoare să se roage pentru a câştiga procesul, iar toată vara a făcut Calea Crucii în acest scop.

 

La judecarea cazului Instanţa a dat câştig de cauză părintelui Farcaş, iar mulţi credincioşi spun că acest lucru s-a datorat unui miracol. După obţinerea terenului, părintele Farcaş a înaintat demersurile pentru a începe construcţia noii Biserici.

 

La scurt timp au demarat lucrările de proiectare  a unei noi biserici în partea de sud a oraşului Bacău, proiectant fiind inginer Maica Milia. Pentru construire unei noi biserici a fost necesară o luptă acerbă în vederea obţineri terenului aferent. Luptă a fost dusă între deţinătorii acelui teren şi biserică, în instanţă. În urma câştigării dreptului de proprietate, de către biserică la data de 06.09.1990, a fost emisă autorizaţia de construcţie a noi biserici, iar lucrările propriu-zise au fost începute si coordonate îndeaproape de primul paroh al acestei comunităţi, pr  Gheorghe Farcaş, în 1991. Dânsul s-a preocupat permanent şi a urmărit modul cum se lucrează angrenând persoane din parohie apte şi capabile din punct de vedere fizic. Totodată le-a solicitat un sprijin financiar în limita posibilităţilor.

 

2. Construirea noii Bisericii

 

Imediat după obţinerea autorizaţie s-a trecut efectiv la muncă prin începerea lucrărilor de excavaţie şi degajarea de surplusul de pământ excavat. S-a creat astfel un spaţiu la subsol, unde după executarea lucrărilor de fundaţie s-a putut celebra Sfânta Liturghie în condiţii foarte improprii ani la rând indiferent de condiţiile atmosferice. Meritul deosebit în acest sens arătându-l Pr. Gheorghe Farcaş, care ajutat de feciorii de biserică s-au ocupat de pregătirea sonorizării şi a altor activităţi pentru a celebra Sfânta Liturghie. Pr. paroh i-a coordonat foarte bine pe credincioşii Parohiei nou înfiinţate, astfel încât pe rând, în funcţie de posibilităţi, ei participau la muncă pentru a grăbi ridicarea bisericii.

 

După anii de muncă în care s-a creat un spaţiu pentru a se putea celebra sfânta Liturghie, s-a început construcţia propriu-zisă la stâlpii de susţinere şi ridicare a zidurilor exterioare. Deoarece credincioşii parohiei erau foarte mulţi şi nu mai încăpeau la subsol pentru sfânta Liturghie, treptat s-a amenajat la exterior în Biserică, chiar dacă nu avea acoperişul montat. Într-un spaţiu improvizat cu osteneala şi ajutorul feciorilor de biserică şi a unor credincioşi care se ocupau de pregătirea celor necesare pentru celebrări, viaţa liturgică a căpătat treptat consistenţă şi funcţionalitate.

 

Dificultăţile majore întâmpinate în accelerarea lucrărilor de construcţie se rezumă în mare parte la insuficienţa sumelor necesare procurării la timp a materialelor(acest lucru a întârziat mult lucrările, şi dacă azi avem o biserică si tot ce se găseşte în interiorul ei se datorează donatorilor), precum şi a unor nereguli apărute în lucrările de proiectare.

 

În anul 1996 a intervenit o schimbare la conducerea parohiei „Sf. Cruce”, deoarece printr-un decret emis de P.S. Petru Gherghel, pr. Farcaş îşi încheie mandatul de paroh, în locul său fiind numit pr. Eugen Budău, care a preluat dificila misiune de continuare şi coordonare a lucrărilor, astfel încât Biserica să prindă contur şi să primească personalitatea ei.

 

Un mare merit al pr. Budău Eugen este şi acela că a ştiut să caute şi să atragă diferiţi credincioşi sau sponsori care să contribuie la dotările necesare unui lăcaş de cult. Astfel pentru a dota biserica cu staţiunile de la calea crucii, a apelat la credincioşi, care prin donaţiile lor au achitat contravaloarea lucrărilor de execuţie, iar numele lor a rămas încrustat pe fiecare staţiune. La fel s-a întâmplat şi cu clopotele instalate în turnul bisericii, iar numele celor care au contribuit cu sume mai mari au fost încrustate pe clopote, nume ce rămân în istoria bisericii (Acestea sunt doar câteva donaţii mai importante. Nu le amintim pe toate, pentru că în mare cam tot ce este în Biserică este din donaţii).

 

Pe locul unde actualmente se află Biserica, în anii dinainte de 1990 se afla un teren viran pe creşteau ciulini şi mărăcini. Actualmente pe acest teren se înalţă o impunătoare Biserică şi casă parohială, precum şi un oratoriu la care au demarat lucrările în luna Aprilie 2003, lucrări sponsorizate de o firmă din Italia, prin bunăvoinţa şi rugăminţilor surorilor  din Congregaţia Maria Bambina, care vroiau să vină în parohia noastră, să locuiască în oratoriu şi să se ocupe, să ajute la activităţile cu copii şi tinerii parohiei. Oratoriul a fost consacrat şi sfinţit la data de 9 aprilie 2005 de către P.S Petru Gherghel. Ceremonie la care au participat numeroşi preoţi precum şi reprezentanţi ai firmei care au sponsorizat lucrarea.

 

Între timp au continuat lucrările şi la construirea turnului lateral în care se află clopotele, complet automatizate. Turnul are o înălţime de 45 m plus crucea de 7m ce se află deasupra. Aici un merit deosebit revine societăţii de construcţie aflată sub conducerea domnului Cojan Petru şi coordonarea părintelui paroh, Budău Eugen care au depus eforturi susţinute pentru aprobarea de către organele abilitate ale statului, a autorizaţiei de construire a unui turn de biserică cu o asemenea înălţime ţinând cont de avioanele şi elicopterele militare.

 

În toate lucrările de amenajări şi construcţii, pr. Budău Eugen s-a consultat cu comitetul bisericesc şi credincioşi parohiei, luând deciziile cele mai bune, de exemplu:montarea vitraliilor la geamuri, executarea pavajului curţii, construirea unui gard de împrejmuire a bisericii etc.

 

Luna septembrie 2009 a adus o nouă schimbare în conducerea parohiei astfel că pr. Budău Eugen a fost înlocuit prin decret episcopal de către Pr. Comoraşu  Iosif căruia îi revine dificila misiune de a efectua unele remedieri la acoperiş şi pereţii exteriori în vederea pregătirii biserici pentru a fi sfinţită cât mai repede.

 

 

CONCLUZIE

 

O parohie relativ nouă, cu o istorie scurtă şi cu multe probleme întâlnite în construirea ei. Aceasta este parohia „Sfânta Cruce” Bacău. O parohie construită într-un oraş mic, cu din ce în ce mai mulţi credincioşi catolici care se mutau din sate la oraş. Numărul lor sporea, iar biserica „Sfântul Nicolae” din centrul oraşului nu mai făcea faţă, şi nu reuşea să mai cuprindă un număr aşa de mare de credincioşi.

 

Pe terenul obţinut cu greu, în 1991 s-a început construirea unei noi biserici. O biserică care astăzi se înalţă triumfător deasupra blocurilor din jurul ei, iar clopotele din turn, care se aud în fiecare zi, îi îndeamnă pe credincioşi la rugăciune şi îi cheamă să participe la liturghia care se celebrează în Biserică.

 

Deoarece este o comunitate foarte tânără, nu are tradiţii sau obiceiuri speciale legate de sărbători, şi nici nu a avut parte de evenimente deosebite. În schimb parohia a avut, şi are, parte de vocaţii la sfânta preoţie şi la viaţa consacrată. Deşi parohia nu pare se să deosebească cu nimic de celelalte parohii, fostul părinte paroh, Eugen Budău, a avut un merit deosebit în promovarea parohiei. El a compus şi a înregistrat multe cântece atât religioase cât şi liturgice. El a lansat viaţa religioasă atât a parohiei cât şi a diecezei prin cântările sale de care majoritatea credincioşilor sunt plăcut impresionaţi.