• biserici
  • Ministranti
  • 2
  • 3
  • 1

Articole Speciale

 Departamentul de Cercetare Istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi a fost înfiinţat de PS Petru Gherghel, episcop de Iaşi, prin decretul episcopal nr. 1318 din 16 iulie 1999, cu scopul de a studia ştiinţific şi sistematic trecutul Bisericii locale şi al credincioşilor catolici din ţinutul de la Răsărit de Carpaţi. Primul director al Departamentului a fost pr. dr. Anton Despinescu, iar din 2006, a fost numit pr. dr. Ştefan Lupu, care se bucură de colaborarea dl. dr. Dănuţ Doboş.

Studierea istoriei Bisericii locale a fost iniţiată de câţiva preoţi pasionaţi de trecutul catolicismului moldovean, dintre care îi amintim pe pr. dr. Ioan Ferenţ, Mons. Carol Auner, pr. dr. Iosif Petru Pal, OFMConv şi pr. Ioan Mărtinaş. Din păcate, condiţiile socio-politice din perioada regimului comunist nu au permis continuarea şi amplificarea studiilor iniţiate de aceşti pionieri ai istoriografiei bisericeşti. Totuşi, cercetările, deşi nu au putut fi publicate, au fost continuate de pr. Iosif Gabor, OFMConv, pr. Iosif Simon, OFMConv., pr. Petru Tocănel, OFMConv, prof. Ioan Mărtinaş, pr. dr. Anton Despinescu şi pr. dr. Emil Dumea.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. Înainte de încreştinare – 1227

Creştinii perioadei antice din stânga Dunării şi urmaşii lor au fost antrenaţi şi înglobaţi în masa poporului slav, ce a urmat migraţiei gepizilor şi avarilor. Acest fapt a avut pe plan religios drept consecinţă, mai întâi, adoptarea unor superstiţii şi obiceiuri păgâne, iar apoi, după încreştinarea bulgarilor, încreştinare începută în secolul al IX-lea, transformarea creştinismului latin al localnicilor într-unul de limbă şi cultură slavă, ce-şi va lăsa definitiv amprenta în mijlocul poporului de dincolo de Dunăre. ”Creştinismul în forma ritului latin, şi deci sub jurisdicţia Papei de la Roma, a dăinuit pe pământul românesc, fără întrerupere, de când s-a ivit în Dacia Traiană şi până la întinderea stăpânirii bulgare peste Români în veacul al IX-lea. Sub dominaţia bulgară, poporul român a fost îndepărtat cu forţa de Roma şi înstrăinat cu totul de ritul latin ce-i era cel mai firesc[1]”.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. Prezentare generală

Înfiinţarea acestei episcopii este strâns legată de evenimentele petrecute în Europa orientală, în secolul al XIV-lea. În 1354, turcii intră în Europa, cucerind oraşul Gallipoli, poarta Orientului. În 1360, cade Adrianopolul. Pericolul otoman a făcut ca nu numai statele catolice să-şi strângă forţele la chemarea papilor, dar, mai mult, chiar şi ţările de dincolo de Dunăre să se îndrepte spre Apus după ajutoare militare. În 1369, o veste zgudui şi scandaliză bisericile ortodoxe din Răsărit: împăratul Bizanţului, Ioan al V-lea Paleologul, aflându-se la Roma, abjură schisma şi primeşte unirea cu Biserica Catolică, recunoscând purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, ca şi primatul Papei, în faţa a trei cardinali, şi aceasta, deoarece avea neapărată nevoie de sprijinul occidentalilor împotriva turcilor. În Bulgaria, centrul unionist este condus de doamna Ana, soţia lui Straşimir. În Moldova, acest curent este reprezentat de Margareta, numită şi Muşata (pentru frumuseţea ei), iar în Muntenia - de doamna Clara.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. Prezentare generală

Baia (vine de la slavonul bania, cu sens de mină de metale ce se scot prin spălare) – Civitas Moldaviensis – este un oraş înfiinţat în jurul anului 1200 de către saşii (care i-au dat denumirea de Moldova, după râul cu acelaşi nume) veniţi în Moldova în perioadele 1114-1162 şi 1211-1225, în timpul colonizărilor ocrotite de cavalerii teutoni. Acesta este cel mai important şi mai vechi oraş existent în timpul descălecatului şi a reprezentat prima capitală a Moldovei. A fost şi un important centru comercial şi punct vamal. Saşii de aici şi-au păstrat autonomia până în secolul al XVII-lea. În prima jumătate a secolului al XV-lea, oraşul număra aproximativ 6.000 locuitori şi avem informaţii despre cinci studenţi care studiau la Universitatea Jagellonilor din Cracovia. Coloniştii şi-au construit aici o biserică cu hramul „Sfânta Treime”, ce număra doar 6 paşi[1] şi care exista deja când Margareta Muşata a ridicat mănăstirea pentru franciscani, în 1377[2]. Aici îşi avea reşedinţa provincialul Vicariatului Ruteniei din acest ordin.

Extras din Emil Dumea, Istoria Bisericii Catolice din Moldova,

© Sapientia, Iaşi 2006.

1. VIAŢA CATOLICĂ PÂNĂ LA ÎNFIINŢAREA EPISCOPIEI DE BACĂU

1.1 Un provizorat „impus”

În secolul al XVI-lea, ca, de altfel, şi în următoarele secole, Moldova este vasală turcilor, iar domnii sunt schimbaţi foarte des de către Poarta otomană. Moldovenii nu au drepturi scrise şi se conduc după legea strămoşească. Regimul este feudal, boierii sunt mari posesori de pământuri şi de multe  ori contribuie la urcarea pe tron a unui domn sau la căderea lui. Alături de ei stă ierarhia bisericească, care citeşte Slujba din cărţile slavone şi are grijă de întinsele pământuri lucrate de ţărani. Pe lângă unele mănăstiri, există şi „şcoli de chilie” pentru pregătirea clerului. În această Moldovă, catolicii trăiesc aceeaşi viaţă împreună cu ceilalţi ţărani, iar preoţii au grijă  mereu să le amintească că sunt catolici şi, deci, se deosebesc de ortodocşi. Relaţiile dintre credincioşi vor fi aproape întotdeauna paşnice.

Autentificare

Vizitatori

822311
Astăzi
Ieri
Această săptămână
Ultima săptămână
Luna aceasta
Ultima lună
Toate zilele
1119
569
3879
784814
53157
27223
822311

IP: 54.196.194.204
Server Time: 2014-07-26 18:09:27

Vizitatori online

Avem 10 vizitatori și niciun membru online

Episcopia de Alba Iulia

Arhidieceza de Alba Iulia între anii 1948–1989

Extras din: Comisia Naţională de studiere a Istoriei Bisericii Catolice din România, Biserica Romano-Catolică din România în timpul Prigoanei Comuniste (1948-1989),

© Editura Sapientia, Iaşi 2008

 

În istoria Bisericii noastre locale a existat un om binecuvântat de Dumnezeu, episcopul Áron Márton (1938–1980), păstor al diecezei în perioada grea a regimului ateu comunist. Episcopul Márton Áron nu a fost doar un simplu păstor al sufletelor, ci şi un om înzestrat cu o clarviziune şi o cumpătare ieşite din comun.
Dieceza de Alba-Iulia, sfâşiată în două în anul 1940 şi reunificată după terminarea războiului, a fost nevoită să înfrunte schimbările sociale, politice şi economice ale României de după 1948. Partidul Comunist Român, ajuns la putere în 1945, a văzut în Biserica Catolică un adversar al politicii sale de comunizare a României. Cu toate că Tratatul de Pace de la Paris din 1947 garanta libertatea religioasă, în România a fost declanşată o cruntă prigoană împotriva Bisericii de ambele rituri, Partidul Comunist dorind să anihileze duşmanii aşa-zisei „democraţii” populare din România. A fost iniţiată o acţiune de intimidare şi teroare, îndreptate, în primul rând, împotriva clerului (episcopi, preoţi şi călugări), dar şi a credincioşilor.

Citeşte mai departe: Arhidieceza de Alba Iulia între anii 1948–1989

Arhiepiscopia de Alba Iulia

Fără a deţine diploma de fondare a arhidiecezei de Alba Iulia (dieceza Transilvaniei până în 1932), eliberată de Sfântul Ştefan, regele Ungariei, putem  afirma, conform opiniei unanime a istoricilor, că dieceza a fost fondată în  anul 1009. Cetatea de scaun a căpeteniilor militare ardelene (gyula) s-a dovedit a fii un centru propice pentru dezvoltarea sistemului social şi religios din partea orientală a Regatului Ungariei.

Cele mai vechi diplome îi numesc pe episcopii acestei dieceze „Episcopus Ultrasylvanus” sau „Transylvaniensis”, de la 1187, „Episcopus Transylvanus”. Numele de „transilvaneană” este cu totul original, deoarece episcopia poartă numele unei regiuni şi nu pe cel al centrului său. Explicaţia probabilă a acestui fapt este aceea că, în timpul fondării celor 10 dieceze de către Sfântul Ştefan, viitorul centru al „Episcopiei Transilvaniei”, Alba Iulia, era încă în proprietatea lui Gyula, unchiul regelui.[1]

Despre statutul juridic al diecezei transilvănene putem spune că până la 1930 a fost subordonată arhiepiscopiei de Kalocsa, din 1930 până în 1991 arhiepiscopiei de Bucureşti, apoi, în 1991 papa Ioan Paul al II-lea a ridicat-o la rangul de arhiepiscopie independentă[2]. Actuala arhiepiscopie, cu mici diferenţe, ocupă teritoriul Transilvaniei istorice. În evul mediu mai aparţinea acestei episcopii pe lângă comitatele Crasna, Közép-Szolnok, Ung, Satu Mare, Ugocsa şi actualul comitat Maramureş[3].

Ca urmare a revoluţiei istorice, la trecerea din secolul al XII-lea în secolul al XIII-lea a crescut simţitor numărul bisericilor săteşti din piatră, nu numai în centrul Ardealului, dar şi în bazinul Haţegului, pe valea Oltului şi în scaunele secuieşti. Acest fapt arată că populaţia Transilvaniei a crescut şi s-a încreştinat. Prima catedrală, menită să arate autoritatea episcopului s-a dovedit a fi prea mică pentru dieceza mărită atât din punct de vedere teritorial, cât şi demografic. La sfârşitul secolului al XII-lea s-a început construcţia unei catedrale mai mari şi mai ornamentate, a catedralei actuale, care arăta cu demnitate semnificaţia economică şi spirituală a diecezei[4].

Sfântul Ladislau, regele Ungariei (patronul ceresc al Transilvaniei) nu şi-a îndreptat atenţia doar asupra catedralei ci a fondat şi Capitlul transilvănean, care a jucat un rol hotărâtor în viaţa diecezei. Capitlul a susţinut timp de mai multe secole şcoala capitulară şi ca autoritate, a susţinut diverse activităţi de interes general. Organizarea protopopiatelor a constituit un progres major în viaţa diecezei. Cunoaştem treisprezece protopopiate din evul mediu, al căror teritoriu coincide în mare parte cu cel al comitatelor regale. Protopopiatele aveau în secolul al XIV-lea 610 parohii, fără a lua în calcul vicariatul de Sibiu, decanatul de Braşov şi parohiile aparţinând abaţiei de la Mănăştur. Cel mai important centru monahal al diecezei a fost, în evul mediu, cel de la Cluj-Mănăştur. Aici benedictinii, pe lângă împlinirea vocaţiei lor monahale, se ocupau cu redactarea documentelor oficiale.

Organizarea socială şi ecleziastică a Transilvaniei a fost serios afectată de invazia tătărească de la 1241. Conform aproximării istoricilor, dieceza şi-a pierdut o cincime, poate chiar şi jumătate dintre credincioşi. Episcopii au jucat un rol primordial în reorganizarea diecezei, ei au primit din partea regilor privilegii, domenii şi alte facilităţi pentru episcopia pe care au condus-o.  Au obţinut deasemenea şi scoaterea hospes-ilor (români, germani) aduşi în regiunile atinse de invazia tătărească de sub autoritatea voievodului şi a comiţilor[5].

Episcopii nu au dus singuri munca de reorganizare a diecezei. Preoţii şi călugării, credincioşii din oraşe şi sate le-au fost de ajutor. La nivelul diecezei, putem observa evlavia şi spiritul de sacrificiu a oamenilor mai înstăriţi, care s-a concretizat în construcţia de biserici şi mănăstiri[6].

În secolul al XIV-lea a apărut un număr relativ mare de ordine călugăreşti. Funcţionarea mănăstirilor şi a altor instituţii conduse de călugări ar fi fost inimaginabilă fără aportul clericilor şi al mecenaţilor laici, conduşi de un puternic spirit religios. Dominicanii şi franciscanii s-au aşezat în toate oraşele semnificative ale Transilvaniei şi conform intenţiei fondatorilor, s-au străduit să-şi îndeplinească îndatoririle legate rugăciune şi de celebrarea Sfintei Liturghii, acţionând în acelaşi timp şi pe plan cultural, în primul rând prin punerea în mişcare a şcolilor din oraşele mari.

Începând cu anul 1430, atât dieceza cât şi populaţia maghiară din Transilvania au fost grav afectate de repetatele atacuri turceşti. În paralel cu aceste atacuri, luptele de apărare au devenit în mod necesar o activitate cotidiană a cărei punct final l-a constituit bătălia de la Mohács (1526). Nu putem decât să apreciem mentalitatea religioasă şi spiritul de sacrificiu care s-a manifestat chiar şi în acea perioadă periculoasă. În secolul al XV-lea s-au construit  în întreaga Transilvanie biserici şi capele gotice, în acelaşi timp bisericile s-au îmbogăţit cu noi potire, veşminte preoţeşti, orgi, fresce, etc. Ordinele călugăreşti cerşetoare au avut un rol hotărâtor în construcţia de biserici. Dintre mulţii ctitori şi donatori o importanţă deosebită o are Iancu de Hunedoara, a cărui activitate de mecenat a dat un nou avânt arhitecturii transilvănene. Bisericile şi mănăstirile franciscane de la Teiuş şi Şumuleu Ciuc şi bisericile de la Sântimbru şi Oarda de Jos, precum şi mănăstirea dominicană de la Cluj Napoca, unele construite din daniile sale, altele continuate cu ajutorul său, sunt toate dovezi ale evlaviei şi dărniciei sale. Iancu de Hunedoara şi-a concentrat atenţia în special asupra catedralei din Alba Iulia, unde a dorit să fie înmormântat. El a construit sanctuarul în stil gotic şi copnfoirm descrierii lui Heltai Gáspár: „ a împodobit-o cu o orgă frumoasă, cu icoane frumoase argintate şi aurite, cu straie preoteşti deosebite, scumpe”. Activitatea lui Iancu de Hunedoara prefaţează febra construcţiilor şi împodobirilor de biserici care s-a dezvoltat cu adevărat în a doua jumătate a secolului al XV-lea[7].

Bisericile înfrumuseţate şi împodobite s-au umplut cu credincioşi. Credincioşii laici se conectau în mod responsabil la viaţa bisericii, ţineau la preoţii lor, dar aştepteau ca aceştia din urmă să-i păstorească. Un fragment dintr-un document editat în 1586 face dovada experienţei şi zelului credincioşilor. Acest document conţine îndrumări pentru parohul din Gheorgheni. Asemenea unui contract, documentul prevedea dorinţa credincioşilor din Gheorgheni, „ca parohul să-l slujească în fiecare zi pe Dumnezeu şi pentru că judeţul (comunitatea) este mare, să aibă grijă ca nimeni să nu moară nespovedit, sau dacă e copil, nebotezat”[8].

În momentul destrămării Regatului Ungariei în Transilvania s-a resimţit dispariţia cadrului social şi religios format timp de mai multe secole. Conform istoricului Lányi Károly: „ în bătălia de la Mohács s-a pierdut vechea glorie a patriei noastre, unitatea ei politică, podoabele Sfintei Coroane s-au rupt una după alta. În aceleaşi timp, biserica şi-a pierdut vechea lumină, măreţie şi unitate”[9].

În Transilvania, care s-a constituit ca stat independent, în urma presiunii exercitate de sultan s-a format o nouă situaţie socială şi religioasă. Această metamorfoză a regiunii noastre a oferit un cadru favorabil extinderii reformei. Ideile lui Luther s-au încetăţenit prima dată printre saşi şi au ajuns în oraşele cu populaţie mixtă (în primul rând, Cluj Napoca), prin intermediul predicatorilor saşi.

La moartea episcopului ales al Transilvaniei, Statileo János (1542), regina Izabela, mânată de interese economice, nu a numit un nou episcop. În ciuda protestelor vicarului Medgyesi Székely Ferenc, palatul împreună cu bunurile episcopale au fost preluate mai întâi de agentul regelui Ferdinand I (Serédi Gáspár), apoi de regina alungată între timp din Buda şi de fiul ei, Ioan Sigismund[10]. Conform deciziei dietei de la Turda[11] din 1544, regina a preluat „bunurile episcopiei” pentru a le utiliza în folosul vistieriei. Astfel, episcopia a fost expropriată, iar organizarea bisericii catolice din Transilvania, subminată. Timp de 160 de ani catolicii din Transilvania nu au putut avea un episcop, pentru că un eventual episcop ar fi putut solicita, ca urmaş de drept, restituirea clădirilor episcopale şi a altor bunuri imobile confiscate în folosul vistieriei[12].

Vicarul Medgyesi Székely Ferenc, conducătorul de fapt al Bisericii Catolice din Transilvania, începând cu anul 1544, a recurs la toate mijloacele pentru a împiedica exproprierile masive şi extinderea reformei. A plătit cu viaţa pentru această activitate, deoarece adepţii reformei l-au ucis[13].

Din fericre, conducerea statului a fost asigurată de Frater György, episcop de Oradea, guvernator al Transilvaniei, fost călugăr paulin. Chiar dacă nu a putut opri răspândirea reformei, cel puţin a reţinut-o,, în timpul vieţii sale, adepţii noii credinţe nu au recurs la violenţă[14]. Episcopul diplomat a dus o politică duplicitară, oscilând între reprezentarea intereselor turceşti şi a celor habsburgice. Prin activitatea sa a reţinut pericolul otoman şi în acelaşi timp a instituit o nouă guvernare. Nici el nu s-a străduit să numească un episcop în scaunul gol de la moartea lui Statileo, pentru a putea utiliza domeniile episcopiei în folosul principatului aflat în curs de formare. Munca sa altruistă s-a încheiat prin mutare politică de reunificare a Transilvaniei cu Ungaria regală (1551)[15].

Succesele diplomatice ale lui Frater György nu au adus rezultatul scontat. Dieta Transilvaniei, nemulţumită de politica lui Ferdinand a decis să o recheme pe regina Izabela împreună cu fiul ei, Ioan Sigismund. Guvernator al ţării a fost numit comitele de Timiş, adept al reformei, Petrovics Péter. Prin Petrovics, adepţii noii credinţe au primit un puternic susţinător şi o libertate deplină. În acea perioadă numeroşi mari proprietari şi nobili maghiari  şi-au părăsit credinţa. Proprietarii deveniţi liberi din punct de vedere social şi dezinteresaţi din punct de vedere financiar au atras de partea reformei, pe baza principiului „cuius regio, eius religio”, populaţia din Partium şi din zona de câmpie a ţării, deasemenea populaţia mai înstărită din Secuime (cu excepţia comitatelor mai sărace: Ciuc, Trei Scaune de Sus, a părţii orientale a comitatului Odorhei şi a secuilor din valea Nirajului Superior)[16].

Dietele din anul 1556 au decis desfiinţarea definitivă a episcopiei catolice, a instituţiilor centrale ale acesteia, exilarea episcopului catolic (Bornemissza Pál) şi a ordinelor călugăreşti, confiscarea proprietăţilor episcopiei, a capitlurilor (Alba Iulia, Oradea), a abaţiei de la Cluj-Mănăştur, a mănăstirilor împreună cu celelalte bunuri bisericeşti[17]. Rezistenţa a fost îndepărtată cu forţa sau prin alte mijloace. Zece ani mai târziu (1566), stările i-au exilat pe preoţii catolici[18]. Astfel s-au împlinit vorbele Domnului Isus: „Voi bate păstorul şi se va risipi turma” (Mt 26,31). Legile anticatolice au favorizat fărâmiţarea continuă a catolicismului, sau, mai bine zis, au creat posibilitatea divizării valului reformator, „unitar” la origine[19].

În acea perioadă, Transilvania a arătat o toleranţă neobişnuită faţă de noile religii. Dieta de la Turda din 1563 se ocupa deja cu rezolvarea problemelor apărute în comunităţile împărţite din punct de vedere religios. Dieta a permis, ca în acele locuri, unde convieţuiesc reprezentanţi a două culte diferite, amândouă părţile să-şi poată practica religia şi să folosească biserica cu schimbul[20]. Această decizie împăciuitoare a dietei a favorizat în mod clar răspândirea reformei şi nicidecum libertatea religioasă a catolicilor, deoarece aceştia se aflau în imposibilitatea practicării religiei lor din cauza lipsei preoţilor.

Legile referitoare la religie, promulgate între 1568 şi 1571 sunt privite ca bazele libertăţii religioase din Transilvania. E adevărat că acestea au asigurat o oarecare toleranţă şi libertate în cadrul principatului eterogen din punct de vedere etnic şi religios, dar ele nu au adus, de fapt, decât întărirea reformei.

În întărirea reformei au jucat un rol important şi transformările social – economice survenite în paralel cu formarea principatului. Puterea în Principatul Transilvaniei se baza pe faptul că nu se permitea existenţa unei proprietăţi personale sau ecleziale comparabile cu averea trezoreriei (averea trezoreriei o reprezentau bunurile confiscate episcopiilor Transilvaniei şi de Oradea). Astfel, stările transilvănene erau mult mai aservite conducătorilor decât cele din Ungaria habsburgică. Stările aprobau cu docilitate legile care ridicau la rangul de religii constituţionale diversele culte protestante apărute între timp. Au fost acceptaţi mai întâi evanghelicii, apoi helveţii, iar din 1571, fapt unic în întreaga Europă, unitarienii, dar au fost toleraţi (până în 1638) şi sâmbetiştii anabaptişti şi în mod normal, ortodocşii (cu toate că nu erau legitimaţi de lege, ei îşi puteau alege singuri episcopii). Divizarea religioasă era propice pentru monopolizarea puterii în mâinile principelui, din acest motiv principii puteau fi foarte generoşi în problemele religioase[21]. Legile aduse de dietele transilvănene între 1568 şi 1571, „legile libertăţii religioase”, au ajutat, în principiu, victoria decisivă a reformei. Toleranţa religioasă din Transilvania va rămâne, aşadar, un subiect de dispută continuă, o problemă veşnic nerezolvată a istoricilor[22]

Toleranţa religioasă din Transilvania s-a aplicat în cea mai mică măsură în cazul catolicilor. Catolicismul apărea doar nominal printre religiile recepte, deoarece erau paralizaţi atât la nivelul ierarhiei cât şi în practicarea religiei. Chiar şi dietele de după dispariţia principatului au putut întârzia pentru un timp readucerea episcopilor catolici şi a iezuiţilor. În cadrul dietei de la Sibiu, din anul 1692 „stările adepte ale celor trei religii afirmă în răspunsul lor la cererile fraţilor romano-catolici că trebuie să renunţe la ideea aducerii clerului nerecept, al Societăţii iezuite pentru că nu vom accepta niciodată aceasta”[23].

Mult amintiţii 160 de ani fără episcop au intrat în istorie ca „cei şapte ani de restrişte” ai catolicilor (vezi Gen 41,31), iar între timp a venit Iosif salvatorul, în persoana lui Ştefan Báthory.

Ştefan Báthory, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei şi-a împlinit vechea dorinţă de a duce iezuiţii în Transilvania. Dieta protestantă a fost nevoită să accepte această decizie şi din cauza faptului că în acea perioadă Transilvania ducea lipsă de dascăli bine pregătiţi. Dieta de la Turda din 1571 şi-a exprimat dorinţa de a le limita activitatea în felul următor: „Să corespundă scopului în care i-a trimis regele Ştefan, adică să nu acţioneze în afara învăţământului”[24]. Dieta din 1581 a acceptat activitatea iezuiţilor doar în trei locuri (Cluj-Mănăştur, Cluj-Napoca, Alba Iulia)[25]. Aceeaşi dietă a decis că nobilii catolici pot ţine preoţi sau dascăli doar dacă şi în locurile în care credincioşii catolici alcătuiesc majoritatea populaţiei[26]. Acest ordin înseamnă legiferarea principiului „maior pars”, care urmărea unificarea comunităţilor din punct de vedere religios, acordând majorităţii puterea de a lua decizii pentru întreaga comunitate. Această lege, chiar dacă din nu în momentul promulgării sale, ci în perioada în care confesiunea reformată a devenit religie de stat (sec. al XVII-lea) a fost în mod clar un dezavantaj pentru catolici.

Iezuiţii (12 preoţi), în frunte cu Leleszi János, au sosit în Transilvania majoritar protestantă în anul 1579, apoi, peste o jumătate de an a sosit şi Szántó István (cu încă şase călugări)[27]. Primele lor locaţii au fost abaţia de la Cluj-Mănăştur şi curtea principelui de la Alba Iulia. La 11 ianuarie 1580 şi-au început activitatea de la Cluj-Mănăştur printr-o festivitate solemnă de deschidere a anului şcolar, în acelaşi timp s-au străduit să satisfacă necesităţile populaţiei catolice, „înfometate sufleteşte”[28]. Preoţii şi-au îndeplinit vocaţia oficiind liturghia, predicând, spovedind şi împărtăşind. „Mulţimile mergeau la biserică şi îi mulţumeau cu ochii în lacrimi lui Dumnezeu, pentru că pot vedea şi auzi din nou preoţi catolici”[29]. La ceremoniile lor frumoase şi pline de conţinut luau parte şi credincioşi ai altor confesiuni. Datorită muncii serioase, catolicismul a crescut atât din punct de vedere spiritual cât şi numeric[30].

Din 1581 iezuiţii s-au putut aşeza şi în Cluj-Napoca. Diploma de fondare a academiei lor a fost semnată de Ştefan Báthory la 12 mai 1581 şi întărită în anul următor de papa Grigore al XIII-lea[31]. În şcoala iezuiţilor învăţau tineri nobili şi săraci, viitori preoţi şi elevi laici, catolici şi necatolici. În 1585 numărul studenţilor a ajuns la 450, din care un sfert erau protestanţi[32]. Dintre elevi s-a remarcat Pázmány Péter, care s-a convertit la catolicism la vârsta de treisprezece ani[33]. În cetatea de scaun a principilor, Alba Iulia, părinţii iezuiţi au primit clădirile dominicanilor, în care Leleszi János şi colegii săi au deschis şcoala pentru tinerii de la curte şi din oraş.[34]

Iezuiţii „neascultători”, neluând în seamă hotărârile dietei, i-au păstorit cu zel pe catolicii rămaşi orfani, dându-le forţă şi insuflându-le conştiinţa identităţii. Roditoarea lor muncă de zece ani a trezit invidia protestanţilor. Dieta de la Mediaş din 1588, care l-a declarat major pe Sigismund Báthory a condiţionat această hotărâre de alungarea iezuiţilor. Tânărul principe, după mari lupte interioare a acceptat această condiţie şi a alungat ordinul din Transilvania[35].

Iezuiţii aflaţi în afara legii au părăsit pentru scurt timp ţara, dar după trei ani s-au reîntors treptat. Dieta din 1595, de la Alba Iulia, a declarat nule deciziile dietei de la Mediaş şi a permis reîntoarcerea iezuiţilor la Cluj-Mănăştur, Cluj-Napoca şi Alba Iulia, dar principele era obligat să „nu permită aşezarea iezuiţilor nici la Oradea, nici în alte locuri”[36]. În războiul de la răspântia secolelor darabanii lui Székely Mózes şi protestanţii locali au devastat mănăstirea din strada Farkas, (actuala Mihail Kogălniceanu) s-au purtat deosebit de violent cu părinţii, i-au omorât pe părintele Niger János şi pe fratele Néri Emánuel (1603)[37]. Principele Ştefan Bocskai i-a exilat din proprie iniţiativă (1606), această decizie a fost întărită de dieta de la Cluj, convocată de Sigismund Rákóczi (1607), în ciuda protestelor nobilimii catolice: „niciodată să nu mai fie primiţi în ţară şi nimeni să nu-i mai ţină nici pe proprietatea, nici în casa sa”[38]. Decizia de exilare nu a însemnat plecarea lor definitivă. Mulţi dintre ei au rămas deghizaţi în preoţi diecezani, ascunşi, sau purtând un pseudonim. În secolul al XVII-lea aproximativ 120 de iezuiţi îşi îndeplineau misiunea apostolică pe teritoriul Principatului. Gabriel Bethlen le-a uşurat oarecum situaţia, ei putând deschide şcoli în mai multe locuri. În ciuda acestui fapt, viaţa le era mereu în pericol, din această cauză îşi schimbau des domiciliul. Atunci a intrat în cartea spirituală a iezuiţilor următoarea expresie: „iezuitul trebuie să fie pregătit pentru a merge oriunde, chiar şi în Transilvania”[39].

Regii maghiari (folosindu-şi dreptul de patronaj) au numit o serie de episcopi pentru Transilvania (episcopi aleşi). Numirea episcopilor aleşi este în ochii principilor transilvăneni o mişcare politică, un amestec în problemele ţării, din această cauză episcopii erau consideraţi persoane nedorite, nu au putut intra în ţară.

Gabriel Bethlen (la fel ca şi urmaşii săi), pentru a satisface dorinţa nobilimii catolice de a avea un episcop şi pentru a preîntâmpina numirile venite din partea regilor maghiari, l-a numit vicar în 1618 pe Fejérdi Márton, canonic de Szepes[40]. Acest vicar nu poate fi privit ca locţiitor al episcopului numit de regele Ungariei, dar se bucura de o autoritate deplină asupra catolicilor din Principat, putea vizita parohiile diecezei, veghea asupra disciplinei în eparhie[41]. Sistemul vicarial promitea prin conducătorul său unificarea şi păstorirea preoţilor şi a credincioşilor, dar oricât ar fi fost de eficient, nu era îndestulător. Problema catolicilor putea fi rezolvată numai de un episcop[42].

Activitatea a doi vicari franciscani este demnă de a fi amintită în mod deosebit. Primul, Szalinai István, franciscan bosniac, care datorită scrisorii de privilegiu primite de la Gheorghe Rákóczi şi-a exercitat vocaţia de misionar, a fondat în 1640 Garda Franciscană, iar între 1641 şi 1653, ca vicar numit de principe a vizitat parohiile diecezei. Celălalt franciscan, părintele Domokos Kázmér, care cu postul de vicar (1668 - 1677) şi cu titlul de episcop de Koron, tăinuit înaintea principelui, şi-a exercitat atribuţiile de păstor suprem al Transilvaniei[43].

Schimbarea politică apărută la sfârşitul domniei principelui Mihail Apafi I a adus îmbunătăţirea situaţiei catolicilor ardeleni. În pragul perioadei „náj módi[44]” doar călugării funcţionau în forme mai organizate, ei se remarcau în special în fondarea şi dezvoltarea şcolilor. De la jumătatea secolului funcţiona la Şumuleu-Ciuc şcoala fondată de franciscani. În comitatul Trei Scaune, spre sfârşitul perioadei principatului a fost fondată una dintre cele mai importante şcoli ale epocii, şcoala parohului Nagy Mózes (decedat în 1709) la Estelnic şi urmaşa acesteia, şcoala din Kanta. Şcoala din Kanta a devenit în scurt timp cunoscută în întreaga Transilvanie, majoritatea zdrobitoare a elevilor provenea din familii secuieşti de rând, ca de exemplu Kelemen Sámuel, părintele Didák.

După moarte principelui Apafi, Transilvania a devenit o provincie (Gubernium) autonomă în cadrul Imperiului Habsburgic. Viaţa juridică şi religioasă a Transilvaniei era reglementată de Diploma Leopoldinum, semnată de Leopold I la 16 octombrie 1690. Această schimbare a conducerii a adus catolicismul trasilvănean într-o situaţie favorabilă. Conform tradiţiei lor, dar şi din interese imperiale regii din dinastia de Habsburg au susţinut Biserica Catolică. În vremea lor a început restauraţia diecezei. Înnoirea catolică a atras după sine şi slăbirea treptată a hegemoniei protestante, în mod normal, conform schimbării vremurilor, cu excluderea convertirii forţate sau a expulzării populaţiei de altă religie.

De la sfârşitul secolului până la dislocarea ordinului (1773), iezuiţii au jucat un rol important în cadrul învăţământului şi al pastoraţiei. Şi-au dezvoltat şcolile, care funcţionau până în acel moment la limita legalităţii (Mănăştur, Alba Iulia, Odorhei, Târgu Mureş, Sibiu) şi şi-au îndeplinit cu succes vocaţia misionară în oraşele şi satele învecinate. Principalul lor câmp de acţiune a devenit Clujul, loc unde li s-au redat proprietăţile aflate până atunci în folosinţa statului, deasemenea biserica şi şcoala din Cetatea Veche (1693). După 95 de ani de pauză forţată şi-au redeschis academia la 17 noiembrie 1698. Munca lor poate fi evaluată şi prin următoarea statistică: conform raportului oficial din 1770, de la prima aşezare a ordinului în Transilvania, 774 profesori au educat 20487 tineri. Numeroşi elevi au devenit preoţi. Studenţilor li se asigura posibilitatea de a învăţa în seminarul fondat de Apor István din Turea de Jos (institut de băieţi), cunoscut până în ziua de azi sub numele de „Szent Jóska” (Sfântul Iosif), naţionalizat în 1948.

Unul dintre evenimentele hotărâtoare ale istoriei diecezei a fost întoarcerea episcopului diecezan, în anul 1716, din acest moment viaţa bisericii catolice a intrat pe un făgaş normal. Episcopii,  erau împiedicaţi însă de rolul lor din viaţa publică să-şi exercite atribuţiile de conducători ai diecezei (erau consilieri ai împăraţilor, membri ai sfaturilor guvernamentale sau revizori şcolari). Maria Tereza a retras legile anticatolice în Approbatae Constitutiones (1774) a pus accentul pe convertiri, acordat privilegii persoanelor convertite la catolicism, a reorganizat hotarele diecezei, a acordat episcopiei Prepozitura Sibiului şi Decanatul Bârsei, aflate până în acel moment sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Esztergom[45].

Despre dărnicia împărătesei depune mărturie fundaţia ei, a cărei valoare se ridica la 434000 forinţi, din dobânda acesteia catolicii şi-au putut construi biserici şi parohii. O altă „fundaţie pentru studii”, fondată din fondul misionar al ordinului iezuit din Portugalia şi din averea mănăstirilor transilvănene (având o valoare totală de 410492 forinţi) asigura funcţionarea şcolilor catolice. Administrarea acestora a fost încredinţată de Comisia Catolică (Catholica Comissio) din cadrul Guberniumului[46].Episcopul transilvănean Sztojka Zsigmond a încununat sistemul şcolilor confesionale catolice prin fondarea celei mai importante instituţii a diecezei, a Seminarului Diecezan pentru preoţi în 1753[47].

Biserica Catolică, intrată în secolul al XIX-lea, nu s-a bucurat doar de sprijinul Curţii, ci a trebuit să suporte tutela regilor cu spirit iozefinist. În Transilvania, problemele sociale, economice şi etnice adunate de mai multe secole au afectat în 1848 şi Biserica Catolică. Atunci Biserica a trebuit să se regăsească într-o societate împărţită, care de altfel pe parcursul secolului a purtat în suflet sămânţa naţionalismului, în epoca Bach şi în timpul dualismului. În aşa-numita „regăsire” au jucat un rol important episcopii preoţii, călugării şi credincioşii care se bucurau de o oarecare autoritate. Episcopul revoluţiei, Kovács Miklós, cu echilibrul şi clarviziunea sa[48], episcopul epocii Bach, Haynald Lajos, cu cunoştinţele sale şi cu patriotismul său[49], precum şi episcopii de mare calibru din perioada dualismului: Fogarassy Mihály, cu personalitatea sa luptătoare şi neobosită[50] şi Lönhárt Ferenc cu simţul lui pedagogic şi cu realismul său[51], au reprezentat modelul Bunului Păstor. Au fost totodată păstori ai sufletelor şi episcopi implicaţi în domeniul culturii (în primul rând în şcoli).

Spiritul liber al acelor vremuri nu a menajat Biserica ardeleană, preoţii şi credincioşii acesteia. Se poate spune că a slăbit caracterul „creştin” al societăţii, oamenii nu erau atraşi de profunzimile raţiunii şi ale sufletului. Oamenii îmbogăţiţi repetau moto-urile progresismului şi iluminismului, întreaga societate „înota cu o dispoziţie de carnaval în apele tulburi ale bunăstării burgheze, ... indiferenţa şi fanfaronada religioasă şi gălăgiosul spirit anti-bisericesc au răpit sufletele”[52].

Faptul că educaţia de stat a început să câştige teren a afectat sistemul şcolilor confesionale. Cele mai des vizate au fost şcolile de la oraşe, dar nu s-au neglijat nici comunele secuieşti cu o populaţie majoritar catolică.

Biserica a trebuit să constate cu neputinţă că nu mai era solicitată în scopul pe care l-a urmărit până atunci, ci a fost înlăturată treptat. S-a tolerat deocamdată serviciul său cultural şi social, dar funcţionarea instituţiilor bisericeşti (şcoli confesionale, spitale, orfelinate, aziluri de bătrâni, şamd.) a fost împiedicată în mod clar.

În comunităţile parohiale întreţinerea personalului bisericesc şi a instituţiilor a reprezentat o problemă eternă. Preoţii şi învăţătorii din şcolile confesionale, în Secuime, trăiau de pe urma unui impozit bisericesc, care însemna practic „dubla impozitare” a populaţiei secuieşti în perioada îmburghezirii. Sistemul impozitelor bisericeşti nu ar fi putut fi rezolvat decât prin restituirea sumelor impozitate, aşa cum s-a făcut în comunităţile din ţinutul săsesc. Acest gest nu a fost făcut însă de guvernul de la Pesta şi faţă de secuime[53].

Dieceza aflată în luptă cu sărăcia a avut la răspântia dintre secole un episcop bogat din toate punctele de vedere, atât spiritual, cât şi material. Contele Mailáth Gusztáv Károly, care cu caracterul său apostolic, cu dărnicia sa altruistă de episcop ambiţios, a condus dieceza ca un adevărat păzitor. Episcopatul său de 40 de ani a coincis cu ajungerea credincioşilor săi la statutul de minoritate naţională şi cu lupta asiduă pentru drepturile lor. Episcopul a făcut totul pentru ca credincioşii să-şi poată practica în mod liber religia în noile condiţii politice. Cu blândeţea şi dispoziţia sa cuceritoare a avut o foarte mare influenţă şi asupra oamenilor politici, miniştrilor, oamenilor din administraţia locală, chiar şi asupra regelui Ferdinand, care beneficiase anterior de o educaţie catolică. A fost totul pentru toţi. Munca sa nu s-a limitat doar la administrarea diecezei ci a cuprins şi satisfacerea necesităţilor sociale ale poporului său, ale credincioşilor săi[54].

Sub conducerea sa credincioşii diecezei de Alba Iulia, în ciuda tuturor discriminărilor şi-au păstrat identitatea, s-a întărit unitatea şi fidelitatea faţă de Biserică, în rândul lor ataşamentul şi disponibilitatea lor la sacrificiu pentru şcolile şi instituţiile lor bisericeşti a crescut deasemenea. Anul 1938 a adus schimbări majore în vârful ierarhiei bisericeşti. Papa Pius al IX-lea a acceptat demisia episcopului  Mailáth Gusztáv Károly, bolnav de mai mulţi ani şi i-a încredinţat dieceza episcopului auxiliar de până atunci, Vorbuchner Adolf,  la 28 mai 1938. Conform descrierii efectuate de Márton Áron: „clarviziunea şi capacitatea de judecată aproape absolut sigură erau principalele sale trăsături”[55]. Tânărul episcop ar fi fost capabil, conform lui Márton Áron „să găsească drumul cel bun în situaţiile cele mai grele şi mai delicate”, dar a murit la 10 septembrie 1938.

Mutarea rapidă a Sfântului Scaun a calmat spiritele. Preoţii şi credincioşii ardeleni au putut întrevedea la numirea lui Márton Áron ca vicar general, faptul că el va fi următorul episcop, care s-a şi confirmat în ziua de Crăciun a anului 1938. Márton Áron a ajuns în fruntea diecezei în cea mai critică situaţie cu putinţă. Cu atitudinea sa chibzuită şi hotărâtă şi cu personalitatea sa jovială a devenit stâlpul de susţinere al poporului care îşi pierduse echilibrul (până în 1980). Au urmat acele timpuri în care accentul s-a mutat de pe „construcţie” pe „supravieţuire” şi totuşi, în ciuda tuturor presiunilor exterioare, în această perioadă de persecuţie a creştinilor putem vorbi despre reînnoirea spirituală. Credincioşii ataşaţi de credinţa şi de preoţii lor, copiii şi tinerii strânşi la orele de religie de la parohii, oamenii care au cătat şi au găsit alinare, ne amintesc prin rezistenţa lor în încercări de spiritul primilor creştini. Ne umplem de mândrie,  dacă ne gândim la martirii şi mărturisitorii acelei perioade.

Duşmanii Bisericii ştiau foarte bine ce consecinţe are „baterea păstorului” (Mt 26,31), doar că au omis Providenţa în planurile lor. Nu s-au purtat atât de înjositor şi necruţător cu nicio altă confesiune ca şi cu Biserica Catolică. Şi-au executat atacurile cu o viclenie diabolică. Mai întâi au apărut cu promisiuni, cu oferte care corespundeau principiilor democratice, iar când au văzut că nu pot convinge clerul catolic au recurs la violenţă. Mulţi au umblat prin închisori pentru fidelitatea lor faţă de Biserică (130 din cei 293 de preoţi ardeleni, fără a socoti călugăriţele şi credincioşii) şi mulţi şi-au dat duhul acolo. Márton Áron l-a ales ca episcop auxiliar pe dr. Jakab Antal, preot care a suferit 13 ani de temniţă grea (ocnă). Jakab Antal a continuat lupta ca urmaş al lui Márton Áron şi a condus dieceza până în 1990[56].

Acum amintim cu mândrie faptul că Biserica Catolică nu apărea printre cele paisprezece confesiuni acceptate de către stat, a existat doar ca biserică tolerată, expusă tuturor pericolelor dizolvării. Márton Áron împreună cu ceilalţi episcopi, nu a dorit să redacteze Regulamentul de funcţionare (Statutul) pe care l-ar fi dorit autorităţile statului. Planul de Statut redactat de Márton Áron prevedea păstrarea independenţa Bisericii, din această cauză el nu a fost recunoscut oficial. Biserica Catolică din România, pe lângă toate dezavantajele statutului de „biserică tolerată”, a avut marele avantaj de a nu fi nevoită să adopte vreun compromis, iar preoţii au putut, în condiţiile date, să-şi păstorească credincioşii după cum le-a dictat conştiinţa. Conform lui Márton Áron: „În zilele nesiguranţei generale, ne-am convins că suntem singuri şi că în afara propriilor puteri nu ne putem baza decât pe Dumnezeu”. Summa summarum: Bisericile noastre erau mai pline, credinţa era mai puternică decât în anii democraţiei venite pe neaşteptate.

Nu este posibilă prezentarea într-un studiu a tuturor evenimentelor, personalităţilor mari, a preoţilor şi credincioşilor, suferinţelor şi bucuriilor creaţiilor şi ruinelor diecezei noastre milenare. În loc de aceasta, putem concluziona: ca o caracterizare generală a trecutului milenar şi totodată sperăm pentru viitor, mărturisim prin mottoul jubiliar: „Cu Cristos pentru o mie de ani” (Ap 20, 6).

 



[1] Kristó Gyula: A vármegyék kialakulása Magyarországon. Budapest 1988. 482.

[2] Jakubinyi György: Romániai katolikus, erdélyi protestáns, és izraelita vallási archontológia, Gyulafehérvár 2004. 20.

[3] Beke Antal, Ostvay Tivadar: Magyarország egyházi földleírása a XV. század elején Budapest 1892. 614-627.

[4] Entz Géza: A gyulafehérvári székesegyház, Budapest 1958, 76-77.

[5] Temesváry János: Erdély középkori püspökei, Cluj-Kolozsvár, 1922. 46–144.

[6] Balogh Jolán: Magyar mecénások Transzilvániában. Hitel 2 (1937) 123-124.

[7] idem

[8] Vákár József: A gyergyószentmiklósi katolikus és örmény szertartású római-katolikus templomok története In: Az Erdélyi Múzeum – Egyesület Gyergyószentmiklóson 1943. augusztus 27-29-én

[9] Lányi Károly: Magyar egyháztörténelem vol. I (896-1526) (revizuită de Kuncz Nándor), Esztergom, 1866. 716.

[10] Veszely Károly: Mik voltak okai annak, hogy Luther Márton újítása oly korán terjedhetett el az erdélyi szászok között? In: Gyulafehérvári füzetek (szerk. uő), Gyulafehérvár, 1890. 15.

[11] Szilágyi Sándor: EOE I. 189.

[12]Vezi: Szekfű Gyula: Magyar történet III., Budapest, 1943. 263-270; Veszely: o.c.

[13] Juhász Kálmán: Két kolozmonostori püspökapát a XVI. században In: Egyháztörténeti füzetek, 62. Sz., Kolozsvár, 1933. 11

[14] Vezi deciziile Dietelor de la Turda, din 1554 şi 1548; Vesely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 163.

[15] Barta Gábor: Vajon kié az ország?, Budapest, 1988; Fraknói V.: Magyarország egyházi és politikai összeköttetései a római Szentszékkel III. 43-73

[16] Hefele-Knöpfler: A katolikus egyháztörténet tankönyve II. Temesvár, 1903, 130-133

[17] Vesely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 168.

[18] „S-a decis cu o voinţă egală, ca acele persoane din cadrul bisericii, care sunt ataşate de ştiinţa papistă şi de strângerea lumească şi nu vor să se convertească din acestea, să fie expatriaţi din Imperiul Măriei Sale” vezi Szilágyi Sándor EOE II. 302-303.; Vesely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 176.

[19] Szakály Ferenc: A harmadik szkizma százada In: Vigilia 5 (1999) 332.

[20] EOE II. 218.

[21] Szakály Ferenc: A harmadik szkizma százada, 332-334.

[22] Conform opiniei lui Szekfű Gyula în Transilvania nu exista nici măcar o toleranţă de principiu (Magyar történelem IV. Katholikus Szemle 1933 november). De cealaltă parte, istoricii protestanţi scriu despre valoarea istorică a toleranţei din Transilvania (Pokoly József, Kővári László, Rácz Lajos: Protestáns Szemle, 1934. 202-203.) vezi: Vita az erdélyi toleranciáról in: Erdélyi Tudósító XVIII. 1934. 391-392

[23] Vesely Károly: A klérus missziója a szociális kérdésekben in: Gyulafehérvári füzetek III. (Szerk. Uő.), Gyulafehérvárt, 1890. 7.

[24] Vezi EOE III. Budapest, 1877. 143.; Meszlényi: A magyar jezsuiták a XVI. Században, 121-122.

[25] Vezi EOE III. 157.; Veszely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 186.

[26] EOE III. 157.

[27] Vezi: Meszlényi: A magyar jezsuiták a XVI. században; Fraknoi: Magyarország egyházi és politikai összeköttetései a római Szent-Székkel III. 167-195.; Szittyai Dénes: Szántó (Arator) István SJ élete és munkássága In: Magyar egyháztörténelmi vázlatok 3-4. 5-45.; Veress: Bevezető, 9-10;

[28]De mai mult timp, credinţa catolică a lâncezit în suflete şi din această cauză au fost şi oameni nebotezaţi la 20-25 de ani” vezi: Scrisoarea lui Szántó István (25 februarie 1580) In: Veress: Fontes rerum Transsylvanicarum I. 96, 1911.

[29] Scrisoarea lui Szántó Isván In: Veress: Fontes rerum Transsylvanicarum I. 173

[30] De la Crăciunul anului 1579 până la Paştele din 1580, doar în Cluj numărul convertiţilor la catolicism a ajuns la 300. Vezi raportul lui Wujek (12 aprilie 1581) In: Veress: Fontes rerum Transsylvanicarum

[31] Întregul text al diplomei este redat în Veress: Fontes rerum Transsylvanicarum I. 127-132

[32] Mészáros István: Az iskolaügy története Magyarországon 996 – 1777 között, Budapest, 1981. 243.

[33] Fraknói Vimos: Pázmány Péter élete és kora, Budapest, 1868. 18.; Conform raportului lui Copeci SJ datat la 10 martie 1585: „Printre elevii din internat erau 16 fii de pastori lutherani şi nepotul episcopului ortodox” In: Veress: Fontes rerum Transsylvanicarum II. 1913. 89.; T. Ki téritette meg Pázmány Pétert a katholikus vallálsra? In: Közművelődés XXIV/1-2 (1901) 2-3, 12-13

[34] Meszlényi: op. cit. 157-167

[35] Vezi documentaţia detaliată a exilării în EOE III. 80-95; Monumenta Antique Hungariae (1550-1579), vol. I. ed. Ladislaus Lukács, Romae, 1969. 262-266, 268-274, 281-373; Vesely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I., 188-190; Karácsonyi János: Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban 970-től 1900-ig, Nagy-Várad, 1906. 129.; Meszlényi o.c. 176-200

[36] Veszely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 228.; Erdély és a Szentszék a Báthory korszakban, 185-186

[37] Balázs Mihály: Felekezetiség és fikció, 119-132; Nyőgér A.: Az egyházi inquisitio In: Közművelődés XXV/50 (1902) 400.

[38] Veszely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 235.

[39] Monostori Pál: Jezsuiták Erdélyben In: Erdélyi Tudósító XX./6 (1941) 80-81.

[40] Veszely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 235.

[41] Veszely: Erdélyi egyháztörténelmi adatok I. 335-338.

[42] Bíró Vencel: Bethlen Gábor és az erdélyi katholicizmus, Cluj-Kolozsvár, 1929. 20.

[43] Jakab Antal: De hierarchia Ecclesiae Transsylvaniensis tempore principatus, Romae, Universita Lateranense, 2000, 91-107

[44] Apor Péter: Metamorphosis Transylvaniae. azaz Erdély változása, (1736) I. cikke

[45] Miskolczy István: Bajtay J. Antal, Budapest 1914, 30-64

[46] Bochkor Mihály: Az erdélyi katolikus autonómia, Kolozsvár, 1911. 310-340

[47] Marton József: Papnevelés az erélyi egyházmegyében 1753-tól 1918-ig, Budapest, 1993, 73-90

[48] Tamási Zsolt József: Az erdélyi római katolikus egyházmegye az 1848-49-es forradalomban, Kolozsvár, 2007

[49] Kőhalmi-Klinstein József: Vázlatok Haynald Lajos életéből, Budapest, Pozsony, é.n.

[50] Marton József: Fogarassy Mihály erdélyi püspök élete és munkássága, Gyulafehérvár, 2005, 5-201.

[51] Bilinszky Lajos – Prokupek Sámuel: Lönhárt Ferenc erdélyi püspök élete, Nagy-Szeben, 1894,

[52] Márton Áron: Előszó In: Székhelyi Gróf Majlát Gusztáv Károly (írta: Bíró Vencel) Cluj-Kolozsvár, 1940, 1.

[53] Pál István: A székely kongresszusról In: Közművelődés XV./36 (1902) 289-292.

[54] Márton Áron: Előszó 2.

[55] Márton Áron: Püspökünk sírja előtt In: Apostol XII./38 (1938) 3.

[56] Léstyán Ferenc: Erdélyi Szibéria, kiadja: A Gyulafehérvári Római Katolikus Érsekség, 2003. 3-288.